:) :)....chiar cred ca e nevoie sa incep cu niste zambete....defapt daca as putea as rade asa cu toata suflarea, as rade copios...amintirile, niste ferestre lasate de Ziditor spre ceea ce a fost odata...privesc acum prin ele si parca as vrea sa nu mai dezlipesc nasul de sticla lor. Ce-i drept, mi-a fost dor de ele...mi-a fost dor de anotimpurile mult prea colorate ale copilariei. Imi aduc aminte de parca ar fi fost acum cateva ore de naivitatea mea, de zilele de vara ce parca nu se mai sfraseau in joaca lor, de podul vecinilor care nu ne mai ajungea pentru "de-a v-ati ascunselea", de strigatul mamei care ma invingea de fiecare data, de idilele fara forma rezumate intr-o piedica sau poate intr-o vorba cat mi acra..:) :) ce vremuri...si cand iti intalnesti prietenii de joaca dupa cativa ani buni si vezi ca aproape au trecut de perioada adolescentei, ca s-au maturizat, ca nu te mai trag de codite atunci iti dai seama cat ai crescut. Iti dai seama ca si tu ai lasat in urma copilaria si ai ajuns ceea ce ai visat sa fi dintotdeauna, ai ajuns mare. E fascinant sa-i intalnesti dupa atata timp si sa vezi in ei copiii de altadata. Daca i-as privi gandind la asta, cred ca as incepe sa joc cu ei o "alergatelea"... nu stiu de ce dar am impresia ca si eu si ei jucam acum. Jucam impreuna dar printre amintiri. Ne intalnim din nou, alergam putin printre momente, ne spunem cateva vorbe poate mai dulci acum decat atunci si retraim ceea ce am lasat in urma.
Asa este viata. Uneori o continua intorcere in trecut, alteori o neinfricata fuga spre viitor dar din pacate, prea rar o traire in prezent. Totusi, fara amintiri, nu as mai rade atunci cand i-as vedea intrand pe usa pe cei pe care odata as fi vrut sa nu-i mai vad :).

Acum constat, cu stupoare poate, ca viata nu astepta ca eu sa realizez ca am crecut, ca m-am maturizat si ca am lasat acolo, pe fundalul sufletului, copilaria..dar uneori e mai frumos asa...uneori e mai frumos sa lasi viata sa te surprinda...